Al treilea an de când EKER a prins contur e după colț și, inevitabil, încep să înșiruiesc pe foaie tot ce am reușit să facem până acum. 

Fiind un om de marketing ce respiră cuvinte (pe lângă veșnicele cifre din rapoarte), simt o nevoie continuă de a mă întoarce la această formă pură, clară, de exprimare. Mă gândesc foarte des la cum mă voi întoarce la ce am scris, la această firească terapie, la cum ne vom uita cu toții la emoțiile cu care am pornit, la gândurile cu care citeam primele recenzii, la emoțiile pe care le simțim când oamenii apreciază acest lucru unde am pus cu toții fărâme, dacă nu chiar părți, din ceea ce suntem. 

Faptul că țin mult la povești nu e un secret. Ele ne vulnerabilizează, ne fac umani, ne scot din coconul propriu și ne arată lumii, cu meandre bune și rele. Tot ele ne construiesc și realitatea, ne oferă un context, un punct de referință pentru a înțelege lumea înconjurătoare. De fapt, la finalul zilei singura fărâmă de siguranță o regăsim doar în aceste narațiuni, în poveștile care ne țes viețile. 

În timp ce scriu acest text, am lângă mine calendarul de postări pentru Social Media și încerc să găsesc firul roșu în următoarele povești pe care le veți descoperi pe paginile noastre. Se apropie ziua lui Andrei, Chef Executive și unul din cei doi fondatori care au transformat aproape peste noapte un loc șters, lugubru, plin de țevi și praf care ți se lipea instant de piele, într-unul care a cucerit atât inimile cât și stomacele sucevenilor. 

E un sentiment frumos, chiar măreț, să simți că faci parte din ceva mult mai mare ca tine, că munca ți-e apreciată, că ai în stânga și în dreapta ta oameni care trag în aceeași direcție. Însă acest sentiment frumos se poate transforma ușor în frustrare – reușita se tot ramifică și devine, aproape fără să îți dai seama, parte din tine. Își face cuib și devine o tumoare pe care nu ai cum să o extirpi. Începe cu o mică rădăcină firavă și, pe nesimțite, te trezești buimac că trebuie să îi schimbi ghiveciul dacă vrei ca planta să crească, să nu se sufoce în propria sa humă. 

Revenind la ziua lui Andrei. 

Pentru mine Andrei înseamnă oportunitate și paradox în același timp. Omul ăsta înglobează toate sentimentele pe care le poți avea în legătură cu o persoană dragă. 

E o nebuloasă în care te poți pierde, fiindcă îi răsar mereu noi idei și trebuie să fii obiectiv în fața lor, sau din contră, te poți descoperi, fiindcă nu îi place să înnece pe nimeni în zona de confort. Ideile trec mereu prin filtrul omului de marketing, care analizează cu un ochi strategic dacă povestea se aliniază cu valorile noastre, divagheaza sau nu de la subiect, are un impact în viața clienților noștri, este o oportunitate de comunicare. Zona de confort e ceva ce nimeni din echipa noastră nu știe să traducă, și mă gândesc că poate de asta unii renunță pe parcurs. Însă e de înțeles și nu condamnăm pe nimeni.Trebuie să ai în tine o doză de nebunie pentru a face o reală schimbare în gastronomia locală. 

Ce îmi place în relația asta om de marketing-bucătar e că am ocazia să îi descos și să îi cos personalitatea ca pe un pulover de lână. Am norocul să îi cunosc îndeaproape familia, obiceiurile, trăirile, frustrările. L-am văzut și supărat, și fericit nevoie mare (când de obicei e în starea perfectă de creare a unei rețete noi), și confuz. Atât în starea de haos, cât și în cea de liniște, glumele gravitează mereu în jurul său, sunt ca un lipici pe care nu ai cum să îl desparți de sursă. 

Încerc să îi înțeleg de fiecare dată punctul de vedere, deși câteodată nu ne aliniem din prima. Fiind și implicații personale, fiind fratele jumătății mele mai bune, mi-e greu să nu pun orice discuție în contradictoriu la suflet, însă lucrez constant la asta.  O mare perioadă de timp am crezut că respirăm în poluri total opuse, însă recent mi-am dat seama că lucrurile stau tocmai invers.

Când creezi, trebuie să te abandonezi pe tine, să renunți la timpul propriu. Altfel nu creezi ceva care dăinuie. 

Când creezi, ai nevoie de răspunsuri. Ai nevoie de părerea oamenilor, nu poți ascunde opera în întuneric, fie că părerile ce vin spre tine te destramă sau te întregesc. Oricum ar fi, trebuie să lași opera să fie mângâiată de razele luminii.

Când creezi, rezultatul devine parte din tine. E greu să îți explici cine ești tu fără acel rezultat, fiindcă el respiră concomitent cu tine și trăiește prin tine. Când creezi, trebuie să îți asumi toate astea zi de zi. Fie că vrei să fii un bucătar apreciat sau un om bun de marketing. 

Ascultând și punând întrebări, am început să descopăr ce înseamnă de fapt să deschizi un restaurant în Suceava. În spate se află ițe psihologice, sociale, demografice, contextuale, câte și mai câte. Adevărul e că a avea un restaurant e frumos, dar și al naibii de greu. Când am realizat prima oară asta am simțit o presiune enormă, am simțit presiunea tuturor oamenilor care sunt implicați, dar mai ales presiunea lui Andrei.

În primul rând, trebuie să ai o personalitate atât de încăpățânată încât să te trezești zi de zi cu speranța că oamenii vor înțelege, că vor privi altfel mâncarea, că se vor raporta diferit la o farfurie cu ceva de-ale gurii. Andrei caută necontenit noi unghiuri pentru rețetele din meniul EKER, vă provoacă prin gust, e într-un studiu gastronomic continuu. Dacă ne-ați vizitat, acest lucru nu vă e deloc străin, știți cât de mult îi plac experimentele.

Mai apoi, trebuie ca oamenii să fie pregătiți să iasă și ei, odată cu tine, bucătarul, din zona de confort. Trebuie să renunțe la căldura unei simple mâncări și să își lase papilele gustative să exploreze, să înțeleagă eforturile creatoare din spatele asocierii de arome. 

Când am scris despre ițele demografice și contextuale mă gândeam la competiția noastră, la restaurantele cu care ne comparam la început de drum. Mă gândeam și la psihologia consumatorului, la motivațiile și temerile lui atunci când vine vorba despre ieșitul în oraș, despre mâncare, lucruri pe care trebuie să le știi dacă vrei ca restaurantul să funcționeze. 

Desigur, acestea sunt doar câteva din componentele ce se află în spatele unui restaurant. Toate elementele de mai sus înglobează un efort uriaș pe care Andrei îl face cu drag zi de zi. În fiecare zi renunță la el, la timpul personal și la câte și mai câte pentru acest restaurant. În fiecare zi se încrede în echipa sa, într-un vis ce părea că nu are prea mult sens în primele zile.

Mă întristează că oamenii nu văd toate aceste implicații, dar e normal. Suntem obișnuiți să vedem doar partea frumoasă, demnă de lăudat, în care ți se înmânează un premiu, ai vânzări sau oameni celebrii te laudă. Însă totul s-ar schimba dacă am vorbi despre părțile mai puțin plăcute. De asta mă joc cu tastele acum. 

Trebuie să vorbim mai des despre realitate, altfel oamenii nu au cum să știe. Visez la o lume ideală în care nu ne mai ascundem după scuzele veșnice cu straie pur românești, cum că la noi nu sunt persoane calificate, cum că la noi treburile se fac doar pe jumătate, cum că la noi nu există voință. O lume ideală în care nu se pleacă de la intenția de a deschide un business HoReCa doar pentru profit. Adevărul e că, deși banii își fac simțită prezența când opera e bună, nu e despre asta, iar șansele ca un bucătar să devină milionar sunt aproape imposibile (vezi exemplul francizelor, unde brandul și calitatea se pierd odată cu fiecare locație deschisă). 

Alte adevăruri sunt și nopțile nedormite (fiindcă altfel nu ai cu ce să gătești a doua zi), drumurile în țări străine pentru că aici nu găsești toată aparatura de care ai nevoie, dorința de a avea totul sub controlul, certurile interne, managementul de echipă care uneori te depășește, oboseală cronică, sentimentul că nu ești îndeajuns. 

Mi-aș dori să știm cu toții că un bucătar bun ascunde și o parte luminoasă, și o parte întunecată. La fel ca un restaurant. Însă, ce contează la final de zi, e partea care domină.

Adevărul e că EKER, restaurantul pe care îl cunoaștem cu toții nu ar exista fără Andrei, creierul intuitiv și curajos al bucătăriei. Însă EKER are nevoie de un Andrei care se poate defini și fără restaurant, fiindcă viața nu e doar aici. Viața e și despre prieteni, familie, despre experiențe simple dar cu sens. 

La mulți ani fericiți, creativi și liniștiți! 

Semnat,

Bogdana